Europa mea, cea de toate zilele...

      Faptul că noi am vrut să fim în Europa nu este de mirare. Era ea , Europa, un fel de fata morgana către care ne îndreptam dorințele aprige de a o pătrunde, de a o poseda cu totul, cu parfumurile ei, cu pletele ei blonde sau brune, cu unduioasele ei mișcări persuasive, cu orgasmele ei, cu lozincile ei finale dar mereu debutante. Europa cea bătrână și afumată avea nevoie de sângele nostru tânăr și vioi, de forța noastră de pătrundere, de puterea noului venit, de Feții Frumoși ai neamului meu greu încercat de năvălirile răsăritene, de incursiunile tătare și otomane, de rușii dornici de teritorii noi, mereu și mereu în expansiune. Acum suntem din nou în anatema unui nou dezastru. Nu credea nimeni că vom trăi asemenea momente, că ne vom trezi într-o dimineață cu un nor radioactiv deasupra noastră. Oameni cu scaun la cap ar opri dezastrul omenirii, s-ar aduna într-o conferință de pace și ar pune pe masa rotundă și verde toate alternativele de salvare a omenirii de la un nou război mondial, de la un dezastru iminent. Pentru ce să treacă omenirea prin suferință și necaz ? Ea se poate bucura de viață, de fericire, de căldura inimilor generoase ale celor ce ar trebui să ne conducă. Ambiții și atitudini revanșarde, datorii ce așteaptă  a fi plătite cu sânge și suferințe inutile, ar fi cazul să fie puse la locul lor, într-o așteptare lungă de secole pentru a fi uitate... pentru totdeauna. Europa mea, cea bine chibzuită , ar face bine să amortizeze orice conflict, să se bucure de petrolul și de gazele răsăritene, să nu mai facă planuri aberante  de economisire de energie pe care furnizorii o aruncă în flăcări în văzduh pentru a-și satisface orgoliile rănite de măsurile restrictive aberante ale apusului decadent. Aloooo ! Europa ! Ești acasă ? Se pare că nu ...