Treci zi, treci noapte !

     La noi, la români, spiritul este la el acasă. Adică omul cu glagorie nu a murit de tot. El a fost și sper să mai fie condus de bune intenții, de o oarecare moștenire genetică ce este pătrunsă de o experiență de viață predată din generație în generație prin viu grai , dar nu numai. Proverbele și zicătorile cele mai tari mi s-au părut cele ale turcilor, ale arabilor. Dar nici noi nu suntem mai prejos! Mie așa mi se pare. Eu am preluat din familie, în special de la bunica mea moldoveancă, de pe valea Trotușului, o mulțime de expresii deștepte după care ea s-a condus în viață și pe care le-a transmis cu voia ori fără de voia ei mai departe. Cine avea urechi de auzit, auzea și lua aminte. Cine nu, nu ! Atunci când îl vedea ea pe unul că stă prea mult cu vorba-n gură și nu spune mai nimic, că adoarme cu lingura în mână pe drumul ei firesc de la castronul cu borș către gură, sau adoarme sprijinit în lopată, hârleț ori coasă, emitea o vorbă de duh ce-l trezea pe împricinat din starea de letargie în care se afla. Una dintre ele suna ca în titlul meu de azi: treci zi, treci noapte, apropie-te moarte. Mă tot uit în jurul meu și încerc să văd realitatea așa cum este ea. Și văd o stare de letargie și lene generală ce pornește din vârful piramidei, acel vârf care ar fi putut fi exemplul de dăruire, corectitudine, hărnicie, generozitate, modestie, aplecare către rezolvarea necazurilor turmei pe care o conduce. Bunica mea, dacă ar mai trăi i-ar spune cu duioșia ei ancestrală: geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieții papuci! Au trecut aproape nouă ani de așteptare ! Turma asta mai are răbdare ?