Prrrr ! Țuri-napoi !

Uneori este bine să-ți reamintești vremurile copilăriei, ale tinereții, să compari ce-ai văzut și trăit atunci cu ce vezi și trăiești acum. Erau vremuri tulburi prin anii 60, țăranii erau obligați să intre cu tot ce aveau în gospodăriile colective. Unii se despărțeau greu de cai, de vite, de uneltele agricole pe care le dobândiseră în ani de muncă și de sacrificii. Mă urcam în șareta unchiului Ion și stăteam lângă el privind peste crupa lui Mișu care-și ventila coada întru alungarea muștelor ce-i dădeau mereu târcoale. Mișu era roib, un cal frumos dar cam sucit, cred că era misogin, de câte ori trecea pe lângă el tanti Maria o mușca cu toate că primea o biciușcă peste picioare drept răsplată pentru apucăturile-i urâte de care nu se dezbăra în ruptul capului. Ce-o fi fost în capul lui nu știu. Știu numai că tanti Maria se bucura la gândul că avea să scape de clămpănelile lui în curând și-i prezicea că avea să ajungă sub formă de salam în farfuriile unor italieni, că noi ... carne de cal nu mâncăm. Mișu era un porc de cal ce răspundea la comenzile consacrate : hai cu tata, prrrr, hoooo, cea, hăis, țuriii, și cea mai tare era un pleonasm, cum aveam să aflu mai târziu : țuri-napoi ! Era un fel de întărire a unei acțiuni ca în limbajul vechi oltenesc. Cum ar zice olteanul:   mă dusei la târg, la târg mă dusei, da ! Ca și cum Mișu avea nevoie de o comandă în limba germană cu toate că nu făcuse războiul la nemți și de una de întărire în limba română. Avea Mișu nevoie de o întoarcere înapoi -zurück kommen- așa cum și noi , poate, avem nevoie de o întoarcere în timp pentru a ne aminti de unde am plecat și a ne putea bucura, sau nu, de unde am ajuns. Mișu a lucrat câțiva ani pe un pumn de grăunțe și cinci lei pe zi la colectiv, apoi i-au căzut dinții și l-au făcut salam și în final a ajuns pe masa unor italieni după cum îi prezisese tanti Maria. Șareta n-a ajuns niciodată la colectiv, căruța da . Șareta cred că este ținută și acum la loc de cinste spre aducere aminte sub șopronul dinspre grădină, poate în așteptarea vreunui nepot de-al lui Mișu ce ar putea răspunde la țuri-napoi fără să o muște pe tanti Maria. Ce vremuri ! Toate miroseau altfel pe vremea aceea. Mai ieri eram pe Calea Victoriei și m-a lovit un amestec de miresme de gunoi, dejecții umane provenite din minunata canalizare și gaze de eșapament. Ce frumos era în preajma lui Mișu.. Mirosul lui avea să-mi revină în minte peste ani ... când mă aflam la Viena într-o călătorie de plăcere într-o caleașcă cu care făceam turul Schönbrunn-ului , birjarul ce-l mâna pe Mișu fiind un român de-al nostru. Bine, Mișu nu era chiar Mișu dar mirosul era chiar mirosul lui ! Mi-e dor de Mișu !