Cu o zi înainte ...

       Era vremea cireșelor și ei se bucurau de primele fructe ale unei livezi pe care el o visase și pentru care muncise din greu în ultimii ani, acolo, în sătucul unde se născuse mama soacră, pe un plai vrâncean înconjurat de vii și păduri încă nedecimate de dorința unora de a se îmbogăți peste noapte. Ea, femeie trecută de prima tinerețe, ba chiar și de a doua, pe la jumătatea celui de-al șaptelea deceniu de viață, urcase pe scara dublă pentru a culege cireșele frumoase și acum renunțase la scară și stătea pe-o creangă mai solidă a pomului care parcă o strângea în brațe și se bucura și el de așa o vizită din partea nepoatei devenită și ea bunică între timp. Un cuc se auzea din zăvoiul de alături, stătea pe-o creangă de salcâm și-și chema de zor fratele pierdut în cine știe ce împrejurare nefericită. Ziua era una cu soare, o zi de început de iunie cu adieri înmiresmate, o zi de primăvară ce dădea în plină vară, cu trandafiri deja înfloriți demult, cu ploi deja trecute și cu secete anunțate de apocalipticii televiziunilor mereu în alertă, care parcă au un rol special în viața muritorilor de rând, acela de a-i băga în depresie prin știrile cutremurătoare dar mereu, mereu exagerate. Nimic nu anunța ceea ce avea să se întâmple a doua zi, nimic nu putea tulbura liniștea unei frumoase armonii cu natura, viața curgea lin și normal ca și cum ...